Biserica Ortodoxa

Interviu cu parintele Viorel Stoica de la Biserica Ortodoxa Romana “Sfantul Nicolae” din Adelaide

Bine ne-am regăsit Prea Cucernice Părinte Viorel Stoica şi vă transmit gânduri de bine şi din partea Asociaţiei Comunităţii Româneşti din Australia de Sud.

Doamne-Ajută!, vă spun şi eu stimată doamnă Liliana Stoian atât dumneavoastră cât şi tuturor membrilor Asociaţiei Comunităţii Româneşti din Australia de Sud din a cărei conducere cu onoare faceţi parte împreună cu soţul dumneavoastră, domnul Tibi Stoian.

Aş dori părinte Viorel să prezint membrilor asociaţiei noastre şi tuturor românilor care vor fi interesaţi şi care vor avea ocazia să citească revista asociaţiei “ARIPI Românesti” câteva aspecte din viaţa şi activitatea Parohiei Ortodoxe Române “Sfântul Nicolae” din Adelaide, pe care o conduceti atât spiritual, ca Preot Paroh canonic rânduit de la Patriarhia Română din Bucureşti, cât şi organizatoric, fiind şi Preşedintele acestei organizaţii incorporate, şi poate ceva mai mult, în măsura în care este cu putinţă, din viaţa personală a Prea Cucerniciei Voastre, prin câteva întrebări la care v-aş ruga să îmi răspundeţi.

Cu plăcere. Mulţumesc pentru această iniţiativă şi va apreciez interesul în acest scop mai ales că sunt un cititor fidel al revistei “ARIPI Româneşti” pentru care am toată consideraţia având în vedere profesionalismul şi dragostea depusă din partea dumneavoastră pentru redactarea acesteia.

Am să încep, fireşte, cu o întrebare legată de începuturile Prea Cucerniciei voastre pe pământ australian. De cât timp sunteţi preot la Biserica Ortodox㠓Sfântul Nicolae” din Adelaide?

Am candidat împreună cu alţi preoţi şi, în urma selecţiei, am fost numit de către conducerea Patriarhiei Române din Bucureşti preot paroh pentru această parohie, urmând să-mi încep activitatea la 1 mai 2002, dar toate aspectele ce le comportă procedurile de obţinere a vizei de intrare în Australia au mai luat ceva timp astfel încât am ajuns aici abia pe 12 septembrie 2002. Aşadar, anul acesta în septembrie, voi împlini 5 ani de păstorire a acestei parohii.

Mulţi înainte cu sănătate, cum zice românul, vă urez şi eu! Ce ne puteţi spune despre Biserica Ortodoxă Româneasca “Sfântul Nicolae” din Adelaide? De cât timp funcţionează, cine a întemeiat-o, câţi membri are parohia, alte date importante care trebuiesc ţinute minte.

Referitor la această întrebare am să răspund un pic documentat şi asta pentru că sunt ceva ani de la înfiinţarea acestei parohii şi cea mai mare parte din cei care au fost primii întemeietori astăzi nu mai sunt printre noi plecând la Domnul, iar din cei pe care-i mai avem din “generaţia de aur”, cum ne place nouă să-i numim şi care mai frecventează astăzi în mod regulat biserica, işi amintesc de aceasta în mod diferit. De aceea spuneam că voi raspunde documentat, făcând referire la “Cartea de Aur” a parohiei în care se păstrează datele referitoare la biserica ortodoxă de aici. Nu se precizează însă nici aici cine a întemeiat clădirea bisericii sau cui a aparţinut până să fie cumpărată.

“Parohia Ortodoxă Român㠑Sfântul Nicolae’ a luat fiinţă la iniţiativa unui mic grup de români din Adelaide, capitala statului Australia de Sud, la data de 4 noiembrie 1973, sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Române. În mod practic, activitatea parohiei a început la sfarşitul lunii octombrie 1974, când la Adelaide a sosit primul preot paroh, părintele Constantin Iana, împreună cu soţia sa, Gabriela.”

“În primii cinci ani de activitate se poate spune că parohia a fost ambulantă: slujbele aveau loc, în schimbul unei mici chirii, în biserica Anglican㠑Sfântul Pavel’, în zona centrală a oraşului unde preotul se prezenta în fiecare duminică cu valiza care conţinea Sfânta Evanghelie, Sfântul Antimis, un rând de vase liturgice improvizate şi un rând de veşminte. Această stare de lucruri a durat aproape cinci ani, interval în care, prin organizarea de agape, tarabe cu prăjituri, tombole, vânzări de haine vechi, etc., parohia a reuşit să pună laolaltă o mică sumă de bani cu care să se poată aventura la cumpărarea unei biserici proprii.

Şi iată că în luna iulie a anului 1979, după nenumărate căutări şi dezamăgiri, căci preţurile erau cu mult deasupra posibilităţilor parohiei, Sfântul Nicolae a făcut o minune şi a scos în cale bisericuţa situată la 9 Gilbert Street, Ovingham, care a putut fi cumpărată din fondurile proprii, la care s-a adăugat un împrumut de la Consiliul Australian al Bisericilor. Pentru a evita orice probleme legate de epitropia parohiei, aceasta a fost încorporată conform legislaţiei din Australia de Sud, căpătând astfel statut de persoană juridică.”

“Biserica era foarte modestă, iar sala de întâlniri alăturată într-un stadiu foarte avansat de deteriorare, cu tavanul prăbuşit pe podea şi fără instalaţie de apă sau electricitate. Totuşi, a existat însă astfel posibilitatea de a se oficia slujbele.”

“Reparaţiile la biserică şi sala de întâlniri au început odată cu sosirea vremii bune, în octombrie acelaşi an, iar la vizita făcută de I.P.S. Antonie Plămădeală la 25 mai 1980, biserica era pregătită pentru sfinţire iar sala de întălniri putea fi folosită.”

În ceea ce-i priveşte pe membrii parohiei aici aş putea să vă răspund concret apelând la “Statutul de organizare şi funcţionare a parohiei” care, la Articolul 3 – Membrii – precizează foarte clar cine şi în ce condiţii sunt membrii parohiei: “Se disting două categorii de membri: a).Membri prin Botez; b).Membri cu drept de vot în Adunarea Parohială.

a).Prima categorie cuprinde în general orice persoană majoră sau minoră, de origine româna sau de orice altă origine, care este botezată după rânduiala Ortodoxă sau convertită la Ortodoxie şi este în legătură cu Parohia.

b).A doua categorie cuprinde numai pe acei membri din prima categorie care sunt majori, duc o viaţă curată şi îşi îndeplinesc anual îndatoririle spiritual-morale şi materiale faţă de Parohie, adică: a susţine, întări şi răspândi credinţa Bisericii Ortodoxe; a lucra astfel ca toţi credincioşii să vieţuiască conform învăţăturilor acestei credinţe; a frecventa sfânta noastră biserică şi a participa la sfintele slujbe; a se împărtăşi cu Sfintele Taine la altarul bisericii noastre, în conformitate cu regula bisericească; a îndeplini faptele milei creştine; a intreţine şi a ajuta biserica noastră şi pe slujitorii ei. Aceştia sunt membrii cu drept de vot în Adunarea Parohială.”

Aşadar, conform literei “a”, ştim că parohia are un număr mare de membri dar nu vom putea şti niciodată numărul lor exact, iar conform literei “b” se înţelege foarte clar că numărul membrilor cu drept de vot se schimbă de la an la an, când mai mulţi, când mai putini, pierzând sau redobândindu-şi dreptul de vot în funcţie de cum îşi îndeplinesc condiţiile cerute de Statut.

Ca date importante ce trebuiesc ţinute minte aş preciza mai întâi sărbătoarea Sfântului Nicolae, Hramul bisericii noastre (6 decembrie) când, în mod special, se oficiază slujba în sobor cu mai mulţi preoţi, se pomenesc ostenitorii ce au sprijinit şi ajutat biserica trecuţi acum la odihnă la Domnul şi se face o agapă frăţească în sala aferentă bisericii. Mai apoi, dar nu mai puţin lipsit de importanţă, aş aminti sărbătoarea Naşterii Domnului (25 decembrie), cu toată încărcătura de frumuseţi ce le comportă zilele de Crăciun şi cea a Invierii, care în fiecare an se schimbă ca dată de sărbătorire. Fiecare din aceste sărbatori are importanţa sa aparte dar asta nu înseamna că şi slujbele ce se oficiază duminica sau în cinstea sfinţilor nu au importanţa lor. Orice bun credincios are acas㠓Calendarul Creştin Ortodox” şi după el se poate ghida uşor în ceea ce priveşte datele importante în care biserica trebuie să fie pusă pe primul loc în ceea ce priveşte activităţile ce le desfăşoară.

Cum vi se pare comunitatea românească din Adelaide faţă de credincioşii care veneau la biserică în România?

Vedeţi dumneavoastră, doamna Liliana, dacă vrem să analizăm oamenii şi modul lor de prezenţă ca români aici, în Australia, ar trebui să ţinem cont în mod logic şi de condiţiile de viaţă şi de existenţă cu totul diferite faţă de cele din România. Altfel spus, sunt aceeaşi romăni cu plusurile sau cu minusurile lor, dar unii mai mult, alţii mai puţin integraţi în sistemul de viaţă australian. Trăiţi tot aici de ceva vreme, ştiţi şi dumneavoastră, nu trebuie să vă spun eu, că fiecare din noi şi-a adus de-acasă pe lângă bagajele materiale şi pe cele legate de cultură, de neam, de tradiţie şi de credinţă. Mai departe fiecare le pune în practică şi se comportă ca atare în mod liber, după cum doreşte, mai ales că tocmai această libertate au căutat-o venind aici în Australia.

Comunitatea, şi mă refer în mod special la membrii parohiei ce îi avem aici, este într-adevăr diferită faţă de enoriaşii ce-i păstoream în ţară. Eu nu judec pe nimeni, nu vreau să condamn în ghilimele fiind spus pe nici un membru al comunităţii pentru modul în care ia deciziile personale sau pentru familia lui într-o direcţie sau alta dar, ce pot să remarc, este faptul ca cea mai mare parte din românii veniţi aici au pierdut mult din dulceaţa rugăciunii şi dragostei faţă de Dumnezeu şi chiar de semeni.

Personal, eu sunt aici ca păstor duhovnicesc şi am menirea să sprijin credincioşii şi să-i călăuzesc în drumul lor spre mântuire. Numai că unii caută acest drum, alţii nu sunt interesaţi de acesta şi, ce e cel mai rău, avem şi din cei care aţin calea şi se împotrivesc cu orice chip ca alţii să nu găsească sau să rătăcească acest drum al mântuirii. Dumnezeu va face însă multe minuni şi credinţa va dăinui întotdeauna în sufletele credincioşilor de aici, trecând peste toate ispitele şi piedicile aşternute în calea lor de cel viclean.

Care sunt cele mai importante lucruri în viaţă care trebuiesc urmate de toţi credincioşii?

E uşor să încep acum a cita din Sfânta Scriptură sau din scrierile Sfinţilor Părinţi despre ceea ce ar trebui să facă fiecare pentru a-şi îndeplini cu responsabilitate menirea de om ca şi creaţie a lui Dumnezeu, îndeplinind în acelaşi timp poruncile Lui, dar ştiu că asta nu ar ajuta prea mult într-o lume atât de tehnică şi modernă ca cea în care trăim. De aceea apelez, cum mi-aţi solicitat de atâtea ori, la cuvinte şi expresii mai simple, care pot merge uşor la sufletul fiecăruia.

Lăsând la o parte grijile lumeşti pe care fiecare şi le face pentru existenţa şi pentru viaŢa de zi cu zi a lui sau a întregii familii, credinţa în Dumnezeu, faptele bune, viaţa morală ca exemplu pentru cei din jur, postul, rugăciunea din adâncul sufletului şi nu doar formală făcuta de fiecare în parte, dragostea şi ajutorul pentru cei din jur, fără bârfă, fără duşmănie, fără ceartă, fără veşnica invidie care străbate atâtea inimi de români, participarea la sfintele slujbe cât se poate de des, toate acestea trebuie să se regăsescă în viaţa fiecăruia din noi. Numai vieţuind astfel Dumnezeu stă în inima noastră şi va fi cu noi în tot ceea ce întreprindem.

Sigur că nu am să încep aici să ţin predici, pentru asta avem biserica unde toţi pot găsi sfaturile şi învăţăturile cuvenite pentru a duce o viaţă curată şi bine plăcută lui Dumnezeu. Am dat doar câteva repere de viaţă care ar trebui să călăuzească activităţile zilnice a fiecăruia dintre noi.

Ce trebuie să facă credincioşii pentru a primi Sfânta Impărtăşanie?

Pentru a primi Sfânta Împărtaşanie orice credincios trebuie să sa se pregătească în prealabil. Această pregatire constă din două aspecte: pregătirea trupului şi cea a sufletului. Pentru cei invăţaţi cu aceste pregătiri poate fi considerat uşor, pentru alţii foarte greu. Cert este că totul este legat de voinţa şi dorinţa fiecăruia.

În primul rând credinciosul care urmează a primi Sfânta Împărtaşanie trebuie să se spovedească, adică să-şi mărturisească păcatele. Asta o face fiecare către Dumnezeu în prezenţa preotului duhovnic care mai apoi îl indrumă spre îndreptare şi-i face o rugăciune de iertare şi de dezlegare de păcatele făcute. Nimeni nu se poate împărtăşi dacă nu se spovedeşte înainte, singura excepţie făcând-o copiii până la vârsta de 7 ani.

Un alt aspect important în pregătirea pentru a lua Sfânta Împărtaşanie îl reprezintă împăcarea cu ceilalţi. O inimă care ţine ură şi duşmănie nu se poate deschide îndeajuns pentru a primi Sfânta Împărtăşanie.

Mai apoi, înfrânarea de la poftele trupeşti (inclusiv împreunarea) cel puţin cu câteva zile inainte şi abţinerea de la mâncare şi băutură până la împărtăşire în ziua împărtăşirii. Numai celor bolnavi pe moarte li se poate administra Sfânta Împărtăşanie dacă au mâncat înainte.

Şi nu în ultimul rând rugăciunile de iertare a păcatelor ce se fac de către preot cu mâinile pe capul penitentului imediat după Taina Spovedaniei dar şi citirea pravilei pentru împărtăşire, adică a rugaciunilor pregătitoare pentru împărtăşirea cu vrednicie, pe care de regulă le citeşte tot preotul în numele credincioşilor, în biserică, înainte de împărtăşire.

Ce păcate mai grele domină în rândul credincioşilor, ce sfaturi le oferiţi şi ce se poate face pentru a încerca să le combatem?

Aş porni să vă răspund la această întrebare definind păcatul ca fiind o călcare cu deplină ştiinţă şi cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptă, a voii lui Dumnezeu. Şi, pentru că voia lui Dumnezeu ni s-a arătat nouă oamenilor în legile Sale, putem să mai numim păcatul şi ‘fărădelege’. Menţionam însă că păcatul nu ţine de firea omului, ci el s-a ivit prin reaua întrebuinţare a voii libere cu care a înzestrat Dumnezeu pe om. Deci originea păcatului nu este de la Dumnezeu, nu El este urzitorul păcatului şi nici nu-l voieşte, dar îl ingăduie, fiindcă în acelaşi timp nu voieşte să ştirbească libertatea de voinţă a omului.

În cultul nostru ortodox preoţilor le este cu desăvârşire interzis să divulge secretul spus de către cei veniţi la spovedit (mărturisit). Asta în măsura în care ar preciza sau ar lăsa să se înţeleagă de către alţii cine anume şi ce păcate are pe suflet. A enumera însă anumite păcate mai grele ce sunt săvârşite de multe ori cu bună ştiinţă de către creştini, modul cum îi sfătuieşte preotul în combaterea şi mai ales în nerepetarea lor, asta nu poate fi decât constructiv sufleteşte pentru alţii din jur. Să nu uităm însă că rădăcina păcatului stă în ‘poft㒠şi că de cele mai multe ori la baza păcatelor st㠑ispita’ la care nu mulţi pot sau ştiu să se împotrivească.

Păcatele grele sunt acele păcate prin care cineva, cu multă răutate a voii sale, săvârşeşte lucruri oprite în mod lămurit de poruncile dumnezeieşti. Tot un păcat greu săvârşeşte cineva şi atunci când nu împlineşte în mod voit poruncile dumnezeieşti, din care pricină răceşte în dragostea către Dumnezeu şi către aproapele său. Aceste păcate grele se mai numesc şi ‘păcate de moarte’, fiindcă răpesc credinciosului harul dumnezeiesc, care este viaţa lui, şi-i pregătesc moartea, adică chinurile iadului.

Dintre păcatele mai grele cu care ma confrunt în activitatea de păstorire a turmei duhovniceşti aş aminti: din cele capitale pe toate (mândria, iubirea de argint, desfrânarea, pizma sau invidia, lăcomia, mânia şi lenea); din cele împotriva Duhului Sfânt aş pomeni împotrivirea faţă de adevărul dovedit al credinţei creştine, încrederea nesocotită în bunătatea lui Dumnezeu, deznădejdea, nepocăinţa până la moarte şi nesocotirea darurilor lui Dumnezeu; iar din categoria păcatelor ‘strigătoare la cer’ cum sunt cele numite în credinţa ortodoxă mă întâlnesc în spovedanii cu ‘sodomia’, adică desfrâul împotriva firii, precum şi impiedicarea cu bună ştiinţă a zămislirii de prunci sau lepădarea lor prin avort şi cu păcatul lipsei de cinste şi mulţumire faţă de părinţi.

Este evident că, având în vedere diversitatea păcatelor, şi sfaturile ce le ofer celor căzuţi în acestea sunt la fel de diverse, mai ales că întotdeauna trebuie ţinut cont de posibilităţile de percepţie, de pregătire şi de înţelegere a penitenţilor. Nu e deloc uşor să fii duhovnic. Şi, totuşi, capacităţi depline se poate considera că le are un duhovnic care nu numai îl ceartă şi-i aplică pedeapsa (canon) unuia căzut în păcat, ci mai ales dacă îl face să înţeleagă gravitatea acelui păcat şi să-i insufle şi puterea de a nu-l mai repeta.

Pentru combaterea păcatelor sfătuiesc pe toţi creştinii să ducă o viaţă morală, păzind în permanenţă poruncile dumnezeieşti. Prin poruncile care ni le-a dat îşi arată Dumnezeu voia Sa cea atotsfântă, după care trebuie să se călăuzească creştinul în viaţă. De aceea, datoria creştinului este să cunoască, să înţeleagă bine şi să împlinească poruncile lui Dumnezeu, pe care Mântuitorul le-a cuprins şi le-a desăvârşit pe scurt în porunca ‘dragostei’.

Ce ar trebui făcut pentru aceia care îşi pierd credinţa în Iisus Hristos, cum ar trebui readuşi la credinţă?

Despre pierderea credinţei nu cred că ar fi cazul să vorbesc. În primul rând credinţa nu este un obiect să-l poţi pierde uşor sau mai greu. Poate fi vorba cel mult de lepădarea de credinţă, de dorinţa cugetului liber sau chiar de împotrivire faţă de cele sfinte din diferite motive apărute în viaţa cuiva. Referitor la aceştia, este important de ştiut mai întâi dacă într-adevar au avut credinţa la modul concret până să renunţe la ea, cât de trăitori au fost în credinţa lor şi dacă ei, personal, au simţit vreun ajutor prin faptul că erau în legatura credinţei.

Înţelegându-le mai apoi motivele pentru care s-au lepădat sau au renunţat, vor trebui sfătuiţi cu un deosebit tact pastoral pentru reîntoarcere, spre a nu te izbi de o reminiscenţă a urii lor împotriva lui Dumnezeu, după care, dezvoltându-le dorinţa de întoarcere sau sădind-o în sufletul lor dacă aceasta nu mai există, să-i sprijinim în noul lor mod de viaţă conform legilor creştine. Ştiind că nu-i uşor să te întorci undeva unde ai făcut rău înainte, răbdarea, ajutorul şi bunătatea celor din jur vor fi acelea care îl vor readuce pe cel în necaz din nou la credinţă.

Aveţi vreun exemplu, de aici sau din România, în care s-a dovedit că întoarcerea la credinţă a adus pace şi fericire pentru persoana respectivă?

În general, în activitatea mea de preot, am avut de-a face cu cei credincioşi. Cei care se lepădau de credinţă nu-i mai interesa cum ar putea să o dobândească înapoi. Ştiut fiind faptul că însuşi Hristos a spus:”Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” nu există un alt mod de a trăi în adevăr şi de a merge pe calea cea bună în viaţă decât alături de El. Aşa încât, cu siguranţă, cei care s-au lepădat sau se îndepărtează de credinţă, vor căuta din nou conlucrarea cu Dumnezeu, fie ea mai mult sau mai puţin consistentă. Numai atunci vor cunoaşte cu adevărat pacea şi fericirea lăuntrică.

Cine este liderul dumneavoastră spiritual şi cum v-a inspirat prin învăţăturile şi sfaturile primite?

Asta e o întrebare mai personală. Totuşi, nu am să va ascund faptul că am avut multe contacte spirituale şi apropieri de duhovnicii renumiţi din România. Atât în anii studenţiei cât şi în perioada studiilor aprofundate la masterat am călătorit mult pe la mănăstirile din ţară şi pe la schituri. Am avut ocazia să întâlnesc astfel persoane cu o deosebită încărcătură spirituală, monahi, stareţi, egumeni, duhovnici cu adâncă trăire. Dintre toţi, cel mai legat sufleteşte am fost de Prea Cuviosul Părinte Arhimandrit Cleopa Ilie de la Sfânta Mănăstire Sihastria-Neamţ, pe care l-am vizitat în mai multe rânduri. Sfaturile duhovniceşti primite, învăţăturile dar şi scrierile sale care îmi erau şi îmi sunt cele mai la îndemână reprezintă pentru mine un ideal de înălţare spirituală.

Cuvintele Prea Cuviosului Părinte Arhimandrit Cleopa Ilie, izvorâte din cuget curat, susţinute cu temeiuri scripturistice şi din Sfânta Tradiţie, s-au revărsat cu mireasma duhovnicească, captivând inimile multor credincioşi. Răspunzând chemării şi dragostei creştine cu care era solicitat, nu şi-a îngăduit odihnă, fiind permanent la îndemâna credincioşilor. După ore întregi de discuţii apologetico-misionare, de îndrumare a părinţilor şi a fiilor săi duhovniceşti, deşi obositoare, găsea totuşi timp mereu, cu ajutorul lui Dumnezeu, să dea tuturor răspunsuri sigure şi corecte de teologie dogmatică, morală, canonică, misionară, filocalică, istorico-patristică şi liturgică. De aceea îl consider, aşa cum spuneaţi, liderul meu spiritual.

Ce ne puteţi spune despre revista pe care o editaţi la biserică, “Cuvântul Vieţii”?

Pentru un scurt istoric al acesteia apelez încă o dată la “Cartea de Aur” a parohiei de unde am putea desprinde câteva repere informaţionale importante legate de stadiul de la care s-a pornit pănă s-a ajuns la forma în care se prezintă ea astăzi.

“În faza iniţială, parohia din Adelaide a colaborat cu celelalte parohii din Australia şi Noua Zeelandă la alcatuirea şi tipărirea unei publicaţii comune, ‘Altarul Străbun’, scos pe baza unui ajutor substanţial de la Patriarhia Română. Foarte curând însă, a devenit limpede că acea publicaţie, care apărea trimestrial, nu era suficientă pentru nevoile de informare ale enoriaşilor, fiind necesară o publicaţie care să apară mai des. Astfel că din luna decembrie a anului 1974 a început să apar㠑Crainicul’, publicaţie constând din două pagini şapirografiate, cu apariţie lunară, pentru a-i ţine pe credincioşi la curent cu noutăţile din parohie. Materialele de întindere mai mare au continuat să apară în publicaţia comună a parohiilor ‘Altarul Străbun’, până în 1987, când tăindu-se fondurile pentru publicaţie primite de la Patriarhia Română, aceasta şi-a încetat apariţia. Publicaţia parohială şi-a continuat însă viaţa, incorporată într-o publicaţie mai mare şi cu conţinut mult mai bogat, ‘Cuvântul Vieţii’.

Pe lângă materialele de spiritualitate şi învăţătura ortodoxă, cele culturale sau istorice şi ştirile din viaţa parohiei, publicaţia mai cuprindea şi două pagini de informaţii comunitare, adresate mai ales persoanelor în vârstă şi celor care aveau mai puţine cunoştinţe de limbă engleză. De la începutul ei, din 1974, publicaţia a apărut sub îngrijirea preotului Constantin Iana până în 1990, când a fost preluată de Doamna Gabriela Iana.”

La venirea mea aici, în septembrie 2002, odată cu preluarea Oficiului parohial, a arhivei şi a administraţiei parohiale în sine am preluat şi redactarea publicaţiei ‘Cuvântul Vieţii’ pe care am încercat să o dezvolt puţin schimbându-i totodată un pic şi din grafică, publicaţia apărând în mod constant la interval de două-trei luni, toate cheltuielile de redactare, tipărire şi multiplicare fiind suportate de famila mea cu mici excepţii.

Începând cu primul trimestru al acestui an, nemaifiind ajutat financiar de la parohie cu nici o retribuire încă din octombrie 2006, publicaţia a intrat într-un impas care se va termina în curând. Probabil chiar de luna viitoare ‘Cuvântul Vieţii’ va apărea din nou cu aceeaşi îngrijire atentă, continuând şirul apariţiilor bilunare sau trimestriale.

 

Trăim într-o ţară în care limba engleză şi bisericile catolice domină, mulţi dintre copiii noştri urmează şcoli catolice şi sunt educaţi mai mult în această direcţie. Ce părere aveţi despre aceasta, credeţi că ar trebui să existe mai multe şcoli şi posibilităţi pentru a educa pe copii în stil ortodox? Şi care este marea diferenţă între sistemul catolic şi cel ortodox?

 

Trăim în ţara în care ne-am ales să trăim. Multe ne convin, multe nu ne sunt poate pe plac. Am plecat din România, o ţară din câte îmi amintesc cu un procentaj de peste 90% ortodoxă şi ne-am mutat în Australia unde ne aşteptam, ce-i drept, să fie diferenţe la nivel de cultură, de mentalitate, de educaţie şi printre alte multe ca acestea şi de religie. Asta nu înseamnă că religia anglincană sau cea catolică, predominante aici, ar fi o piedică în păstrarea şi continuitatea credinţei noastre strămoşeşti.

Mai ales în aceste vremuri, când se încearcă apropierea Bisericilor surori prin slujbe comune sau conferinţe şi întruniri ecumenice, trebuie să fim deschişi în a respecta religia fiecăruia, având în vedere şi faptul că aproape toate Bisericele şi credinţele au un front comun: lupta împotriva păcatului.

Să nu uităm că şi în Sfânta Liturghie Ortodoxă ce se oficiază în fiecare duminică sau zi de sărbătoare ne rugam pentru pacea în toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici şi pentru unirea tuturor aşa încaât, am putea spune, că religia ortodoxă este una dintre cele mai prietenoase şi pacifiste religii.

Faptul că unii români au ales să-şi dea copiii la şcoli cu denominaţie catolică nu reprezintă o problemă pentru nimeni, ţinând cont de anumite nemulţumiri vehiculate de unii sau alţii referitoare la şcolile de guvern. Cei mai mulţi părinţi care şi dispun de posibilităţi financiare preferă şcolile private, iar aceste şcoli private sunt constituite la umbra bisericilor, în general catolice. Nu e nimic rău în asta, copiii putând beneficia de o educaţie aleasă şi de cunoştinţe aprofundate în domeniul religios care nu le poate fi decât de folos în viaţă. Peste ceea ce studiază la şcoală părinţii pot adăuga la cunoştinţele religioase ale copiilor învăţături ale religiei tradiţionale strămoşeşti ortodoxe, având şi posibilitatea de a fi prezenţi împreună cu aceştia în fiecare duminică la sfânta noastră biserică unde eu, ca preot, pe lângă scrierile despre Sfinţii Părinţi din care se face citire la slujbe şi cântările cu caracter religios, am întotdeauna un cuvânt de învăţătură pentru cei prezenţi.

Este adevărat că daca ar fi existat şi şcoli private constituite tot la umbra bisericilor dar cu denominaţie ortodoxă în mod sigur mulţi români ar fi ales aceste şcoli. Să nu înţelegem greşit că români de-ai noştri au ales să-şi dea copiii la şcoli catolice pentru că au vrut sa-i îndepărteze de credinţa ortodoxă. Acestea erau variantele din care puteau alege într-o ţară, asa cum spuneaţi, dominant catolică. Asta nu înseamnă că nu regret faptul ca aici sunt extrem de puţine şcoli ce-i pot educa pe copii în stil ortodox.

Logic, diferenţe între sistemul şcolar catolic şi cel ortodox sunt destule nu ca şi organizare şcolară cât mai ales ca şi apartenenţă religioasă. În mod concret diferenţele se fac doar în prezentarea adevărului religios din punctul de vedere catolic sau ortodox în funcţie de denominaţia şcolii respective. Dar, cum spuneam, fiecare îşi poate ţine religia lui, nimic nu se face prin constrângere sau obligativitate, iar rolul părinţilor în păstrarea credinţei ortodoxe de către copii lor este hotărâtor, nu prin impunere ci prin ajutor explicativ, identitate şi exemplu.

Cât este de important duhovnicul pentru un tânăr creştin?

Aş spune că nu numai pentru un tânăr creştin este important duhovnicul ci pentru fiecare creştin indiferent de vârsta pe care o are. Probabil v-aţi referit la faptul că tinereţea este partea din viaţă în care ispitele sunt cele mai mari iar tinerii au mai puţină experienţă în a se feri de acestea. Toţi trebuie să ne spovedim, chiar şi aceia cărora ni se pare ca nu greşim şi nu păcătuim cu nimic. Dar mai cu seama pentru cei tineri, duhovnicul reprezinta adevaratul sprijin spiritual la care trebuie să apeleze cu încredere aproape în fiecare problemă sau pas pe care vor să-l întreprindă.

Vedeţi bine, viaţa nu e deloc uşoară, are urcusuri şi coborâşuri şi, de multe ori la necazuri, suntem adesea porniţi spre a ne răzvrăti împotriva lui Dumnezeu, iar la bucurii există adesea riscul nonşalant al uitării faptului că tocmai Dumnezeu este izvorul sau cauza bucuriei în care ne aflăm. O colaborare strânsă cu duhovnicul ne poate aduce pacea, liniştea, conştientizarea şi încrederea necesară spre a trece hopurile şi a fi din nou în căldura dragostei divine şi face ca bucuriile întâmplate să se repete şi ele, fiind binecuvântaţi în ascultarea faţă de Dumnezeu.

 

Cu ce alte biserici şi grupări religioase ţineţi legătura în Australia?

 

Ť Încă de la începuturile ei, parohia a devenit membră în organizaţia ‘Good Neighbour Coucil of South Australia’ şi a participat activ la manifestările iniţiate de ea până când aceasta şi-a încetat activitatea, în 1980. Una dintre cel mai mari realizări ale acestei organizaţii, care a luptat pentru drepturile şi acceptarea imigranţilor, a fost înfiinţarea serviciilor gratuite de interpreţi şi traducători.

O parte dintre activităţile şi acţiunile acestei organizaţii au fost preluate de către ‘Migrant Resource Centre’, unde parohia ‘Sfântul Nicolae’ este membră de la bun început.

Dintre organizaţiile cu profil religios, trebuie menţionate Consiliul Naţional al Bisericilor (la nivel federal), unde parohia este membră din 1977, şi Consiliul Ecumenic la nivel de stat. ť

Ţinem de asemenea legături cu toate bisericile ortodoxe din Adelaide, îndeosebi cu bisericile greceşti, dar şi cu celelalte parohii ortodoxe româneşti surori din celelalte oraşe, chiar cu unele colaborând mai îndeaproape prin prezenţa mea ca preot la slujbele de hram oficiate acolo sau a preoţilor de acolo la parohia noastră pentru slujbe în sobor la ocaziile speciale.

 

Ce sfaturi le-aţi da tuturor cititorilor acestei reviste?

 

În primul rând să fie cât mai uniţi la aşa mare depărtare de ţară, să nu-şi uite tradiţiile şi cultura, să-şi respecte credinţa strămoşească printr-o comuniune permanentă cu Dumnezeu care ne ocroteşte, ne iubeşte şi ne hrăneşte din darurile Sale nemăsurate, să fie veşnic gata de a ajuta pe cei în necazuri şi mai ales să nu uite că sunt români, cu tot ceea ce comportă acest aspect.

 

Vă mulţumesc Prea Cucernice Părinte Viorel Stoica pentru amabilitatea pe care aţi avut-o în a ne acorda acest interviu şi vă doresc din partea mea personal şi a Asociaţiei Comunităţii Româneşti de aici multe succese şi împliniri în activitatea pe care o desfăşuraţi la Parohia Ortodoxă Român㠓Sfântul Nicolae” din Adelaide.

 

Şi eu vă mulţumesc, doamna Liliana Stoian, şi rog pe Bunul Dumnezeu să vă ocrotească în tot ceea ce întreprindeţi în viaţa de zi cu zi atăt pentru familia dumneavoastră cât şi pentru noi, românii de aici, care vă simtim mereu aproape de noi şi vă iubim. Doamne-Ajută şi binecuvântări!

 

Interviu realizat de Liliana Stoian în exclusivitate pentru Asociaţia Comunităţii Româneşti din Australia de Sud, la data de 20 iunie 2007.

________________________________________

Edit Text

Leave a comment